un trandafir de la Sihastria Voronei, 19 august 2007ps: poza imi apartine:D
marți, 21 august 2007
miercuri, 1 august 2007
"Amintiri din... copilarie"
Am auzit pe multa lume care spunea ca isi aduce aminte cu drag de "varsta fericita", varsta copilariei. Nu am reusit sa le inteleg pe acele persoane. De ce sa vreau sa imi amintesc, cu drag, de o perioada din viata mea in care mereu mi-am dorit sa fiu "mare"? Chiar si acum, in prezent, imi doresc sa fiu pe picioarele mele, sa fiu independenta, sa fiu... libera....
A plouat... in sfarsit a plouat.. Cred ca ploaia are si un alt efect asupra mea: ma determina sa filosofez, sa visez, sa indraznesc, sa sper... sa vad lucrurile si din alt punct de vedere. Asa s-a intamplat si acum doua seri cand... mi-am adus aminte de bunicii mei, de casuta lor, de acel sat pitoresc in care locuiau si de vizitele mele la ei. Simteam o mare bucurie in suflet cand aflam ca voi merge la ei in vizita, bucurie ce crestea pe masura ce ma apropiam de destinatie.
O data ajunsa acolo, alergam spre portita veche ce parea a fi desprinsa din povestile bunicii, sarutam mana bunicilor care asteptau pe prispa casei... poate isi va aduce cineva aminte de ei si o sa le deschida poarta... sa ii vada....
Dupa ce stateam un timp cu totii si vorbeam... imi ceream voie sa ies afara, sa ..."zburd". Ce imi placea mie cel mai mult si ma impresiona mereu era pozitionarea casei: in spate incepea brusc un deal inalt, abrupt pe care il urcai cu greu; totodata satul era intins pe cursul unui parau care face legatura dintre cateva iazuri din acea zona, iar casa era... undeva la marginea satului. O data iesita din curte ma indreptam direct spre acel deal. Porneam alergand, arzand de nerabdare sa ajung mai repede sus... dar, dupa putin timp oboseam... nu mai puteam sa alerg. Numai ca.. oricat de greu mi-ar fi fst, nu renuntam, nu puteam sa renunt avand in vedere ce mult imi doream sa imi termin drumul. Continuam sa merg, "incet, dar sigur". Dupa ce ajungeam sus imi indreptam privirea inapoi, spre ce am lasat in urma. Ramaneam impresioanta de fiecare data... pentru cateva momente uitam si sa mai respir chiar daca cu putin timp in urma gafaiam. Acum nu mai conta, eram cu totul absorbita de peisaj. Jos, la poalele dealului, printre pruni si meri, se zarea acoperisul albastru, de tabla al casei bunicilor, apoi era gradina ce se intindea pana la parau si drumul care impartea satul longitudinal in doua jumatati aproape simetrice. In partea stanga era "capat de linie", nu mai vedeai case ci doar alte dealuri, pasuni, iar in partea dreapta satul se intindea mare si impunator pana in zare unde se vedea luciul unui iaz ce parca... zambea la soare. Din locusorul meu mi se parea ca ma uit la o harta a acelui sat, o harta magica unde toata lumea e vie, toata lumea e in miscare.
Ma intreb acum: de ce mi se parea totul atat de fascinant? de ce de abia asteptam sa urc acolo sus? La urma urmei nu era nimic iesit din comun, era doar un... peisaj... Oh nu, era mult mai mult decat atat; in inima copilului de atunci aceea era lumea, era o forma a libertatii... puteam sa stau acolo in diferite momente ale zilei si sa observ satul in miscare, sa observ mai multe locuinte odata, mai multe obiceiuri, sa le compar, sa invat... si toate acestea fara sa am vreo grija pe cap, fara sa ma gandeasc la "ziua de maine", la ce va fi.. pur si simplu traiam clipa. Cred ca pana la urma asa sunt toti copii: pur si simplu traiesc clipa pentru ca nu se gandesc la ce va fi, la neajunsurile vietii, la sentimentele atat de complicate dar minunate sau nu pe care le traiesti atunci cand esti "mare".
Pe varful acelui deal... simteam ca lumea toata e a mea, ca nimeni nu ma poate deranja, ca nimeni nu imi poate lua acel loc pentru ca era al meu. Indrazneam uneori sa imi indrept pasii pe culme, curioasa fiind sa aflu, sa descopar ce este mai departe. Ce era mai departe? O lume ce mie mi se parea noua, necunoscuta, ce parca ma astepta sa o explorez. Nu mai erau case ci doar... natura. Mergeam uitand de sfatul parintilor, acela de a nu ma inceparta. Mi se intampla sa gasesc cate un cal la pascut.. si pentru cateva clipe ramaneam nemiscata. Atunci imi dadeam seama ca m-am indepartat un pic cam mult.. si ar fi cazul sa ma intorc, desi regretam ca nu am mers mai departe, sperand ca o data voi putea merge pana unde voi dori, fara a ma impiedica ceva. Totusi nu eram asa de libera precum credeam eu...
Si totusi... pentru mine era o experienta minunata. Faptul ca puteam sa ma duc imprejur, sa explorez "lumea" petru mine, atunci, inseamna libertate.
Cum de mi-am adus aminte de aceste lucruri? Tot ploaia e "de vina". Mi-am amintit cum stateam intr-o seara, sus pe un delusor, langa un copacel solitar si priveam fulgerele. A fost o seara minunata si "bogata" in fulgere. A fost o seara pe care nu o voi uita niciodata.
Ok, am ajuns la concluzia ca intr-adevar am avut si momente deosebite, copil fiind. Si totusi nu imi doresc sa fiu copil din nou.. vreau sa fiu pe "picioarele mele"... Poate voi reusi candva, in viitorul apropiat...
A plouat... in sfarsit a plouat.. Cred ca ploaia are si un alt efect asupra mea: ma determina sa filosofez, sa visez, sa indraznesc, sa sper... sa vad lucrurile si din alt punct de vedere. Asa s-a intamplat si acum doua seri cand... mi-am adus aminte de bunicii mei, de casuta lor, de acel sat pitoresc in care locuiau si de vizitele mele la ei. Simteam o mare bucurie in suflet cand aflam ca voi merge la ei in vizita, bucurie ce crestea pe masura ce ma apropiam de destinatie.
O data ajunsa acolo, alergam spre portita veche ce parea a fi desprinsa din povestile bunicii, sarutam mana bunicilor care asteptau pe prispa casei... poate isi va aduce cineva aminte de ei si o sa le deschida poarta... sa ii vada....
Dupa ce stateam un timp cu totii si vorbeam... imi ceream voie sa ies afara, sa ..."zburd". Ce imi placea mie cel mai mult si ma impresiona mereu era pozitionarea casei: in spate incepea brusc un deal inalt, abrupt pe care il urcai cu greu; totodata satul era intins pe cursul unui parau care face legatura dintre cateva iazuri din acea zona, iar casa era... undeva la marginea satului. O data iesita din curte ma indreptam direct spre acel deal. Porneam alergand, arzand de nerabdare sa ajung mai repede sus... dar, dupa putin timp oboseam... nu mai puteam sa alerg. Numai ca.. oricat de greu mi-ar fi fst, nu renuntam, nu puteam sa renunt avand in vedere ce mult imi doream sa imi termin drumul. Continuam sa merg, "incet, dar sigur". Dupa ce ajungeam sus imi indreptam privirea inapoi, spre ce am lasat in urma. Ramaneam impresioanta de fiecare data... pentru cateva momente uitam si sa mai respir chiar daca cu putin timp in urma gafaiam. Acum nu mai conta, eram cu totul absorbita de peisaj. Jos, la poalele dealului, printre pruni si meri, se zarea acoperisul albastru, de tabla al casei bunicilor, apoi era gradina ce se intindea pana la parau si drumul care impartea satul longitudinal in doua jumatati aproape simetrice. In partea stanga era "capat de linie", nu mai vedeai case ci doar alte dealuri, pasuni, iar in partea dreapta satul se intindea mare si impunator pana in zare unde se vedea luciul unui iaz ce parca... zambea la soare. Din locusorul meu mi se parea ca ma uit la o harta a acelui sat, o harta magica unde toata lumea e vie, toata lumea e in miscare.
Ma intreb acum: de ce mi se parea totul atat de fascinant? de ce de abia asteptam sa urc acolo sus? La urma urmei nu era nimic iesit din comun, era doar un... peisaj... Oh nu, era mult mai mult decat atat; in inima copilului de atunci aceea era lumea, era o forma a libertatii... puteam sa stau acolo in diferite momente ale zilei si sa observ satul in miscare, sa observ mai multe locuinte odata, mai multe obiceiuri, sa le compar, sa invat... si toate acestea fara sa am vreo grija pe cap, fara sa ma gandeasc la "ziua de maine", la ce va fi.. pur si simplu traiam clipa. Cred ca pana la urma asa sunt toti copii: pur si simplu traiesc clipa pentru ca nu se gandesc la ce va fi, la neajunsurile vietii, la sentimentele atat de complicate dar minunate sau nu pe care le traiesti atunci cand esti "mare".
Pe varful acelui deal... simteam ca lumea toata e a mea, ca nimeni nu ma poate deranja, ca nimeni nu imi poate lua acel loc pentru ca era al meu. Indrazneam uneori sa imi indrept pasii pe culme, curioasa fiind sa aflu, sa descopar ce este mai departe. Ce era mai departe? O lume ce mie mi se parea noua, necunoscuta, ce parca ma astepta sa o explorez. Nu mai erau case ci doar... natura. Mergeam uitand de sfatul parintilor, acela de a nu ma inceparta. Mi se intampla sa gasesc cate un cal la pascut.. si pentru cateva clipe ramaneam nemiscata. Atunci imi dadeam seama ca m-am indepartat un pic cam mult.. si ar fi cazul sa ma intorc, desi regretam ca nu am mers mai departe, sperand ca o data voi putea merge pana unde voi dori, fara a ma impiedica ceva. Totusi nu eram asa de libera precum credeam eu...
Si totusi... pentru mine era o experienta minunata. Faptul ca puteam sa ma duc imprejur, sa explorez "lumea" petru mine, atunci, inseamna libertate.
Cum de mi-am adus aminte de aceste lucruri? Tot ploaia e "de vina". Mi-am amintit cum stateam intr-o seara, sus pe un delusor, langa un copacel solitar si priveam fulgerele. A fost o seara minunata si "bogata" in fulgere. A fost o seara pe care nu o voi uita niciodata.
Ok, am ajuns la concluzia ca intr-adevar am avut si momente deosebite, copil fiind. Si totusi nu imi doresc sa fiu copil din nou.. vreau sa fiu pe "picioarele mele"... Poate voi reusi candva, in viitorul apropiat...
Abonați-vă la:
Postări (Atom)